Un first draft de prim capitol

Deasupra Pământului, corporația Lumina domnea fără egal, de mai bine de trei sute de ani. Stația sa spațială se rotea ca un fuior care strânge fire nevăzute de gravitație, în orbită deasupra emisferei nordice. Principala ei misiune, într-o țesătură de sateliți cu inteligență artificială și armament greu, era departe de numele care-i fusese dat: Speranța.

Nestor Liu, manager adjunct al corporației Lumina, privea ecranele centrului de comandă. Bunicii săi câștigaseră Loteria și emigraseră dintr-o lume săracă. Și nu doar Asia era așa, cu miliardele sale de suflete, ci întreaga planetă – supra-populată, mizeră, poluată în extrem și pierdută de evoluțiile științifice ale umanității. Pământul era o rană deschisă în istoria omului, leagănul pierdut prin propria prostie trufașă.

Liu nu aprecia distrugerea, războiul, uciderea unor vieți nevinovate, dar afacerea pe care o coordona, de mai bine de doi an, cerea și decizii grele. Mai grele astăzi, decât oricând, gândi el.

Pe ecrane, atent observată de ofițerii de gardă, care raportau traiectorii și viteză, mult sub traficul suborbital, venea un punct de lumină. Se îndrepta, balistic, spre ieșirea în spațiu, posibil Luna sau mai departe, înspre Marte. Liu îl urmărea, impasibil, așteptând informații.

„Este clar o nouă încercare de evadare,” spuse o voce masculină, prin difuzoarele tavanului. Punctul de lumină de pe ecran deveni galben. „Probabilitate mare, echipaj de cel puțin cinci persoane, alte douăzeci la bord.”

Managerul executiv privi în continuare ecranul, fără să spună nimic.

„Nu înțeleg de ce tot încearcă,” adaugă vocea din tavan cu un oftat. „Trei secole de când distrug orice navă care încearcă să scape de baricada sateliților mei și oamenii aceștia tot insistă. În marea majoritate a cazurilor, reușesc să-i îndrept înapoi spre Pământ, în două cazuri din zece, însă…”

Îi omori, pentru că ești un computer fără sentimente, gândi Liu. Și noi îți suntem și astăzi complici. Își mută privirea spre unul dintre senzorii de deasupra capului. Știa că e inutil, că inteligența artificială conducea stația, sateliții, armele, că era prezentă în orice obiect cu procesor integrat din jurul său. Putea să privească și cana sa de cafea, cu destulă putere de procesare, cât să știe cine o ține și dacă preferă zahăr. Liu își bea cafeaua neagră – și proastă sau măcar ne-inteligentă.

Să înceapă jocul, gândi, apoi adăugă, „Poate se răzgândesc și reduc viteza,” Încă privea camerele din tavan, cele mai evidente puncte de contact cu mașinăria pe care Lumina o construise cu scopul de a controla Pământul.

„Nu cred,” răspunse sec inteligența artificială, altfel cunoscută drept Iov. „Nu detectez nicio ardere de decelerare. E destul de clar că încearcă imposibilul.”

Nestor Liu se întrebă dacă Iov își alesese singur numele. Avea vagi cunoștințe în domeniul religiilor vechi, știa că era un personaj biblic, dar mai departe de atât, nu prea îi păsa. Curiozitatea era doar o metodă de a-și ascunde nervii. Avea de mult timp păreri legate de această creație artificială a firmei sale, fără rădăcini religioase în ura pe care i-o nutrea, ci mai degrabă umaniste. Pe moment, voia ca toate elementele să se așeze la locul lor.

„Se apropie de linia de tragere,” raportă unul dintre subalterni, fără nicio emoție în glas.

Un punct roșu, acum, câteva zeci de pixeli luminați pe un ecran negru care se îndreptau spre o linie la fel de roșie. Poate un pic mai aprinsă, gândi Liu, stând în picioare și ducându-și mâinile la spate. Obișnuiește-te cu poziția asta, bătrâne, îi șopti o parte a minții, vei sta legat așa până când ăsta de sus te va executa, sumar și în direct, să vadă toată planeta de sub tine. Alungă gândul rapid, dregându-și inutil glasul.

„Represaliile pregătite,” anunță vocea din tavan, fără fanfară sau reacție din partea oamenilor. „Foc pornit,” adăugă apoi, „impact termodinamic evident, slabe șanse de supraviețuire. I-am prins!”

Liu se ridică pe vârfuri de câteva ori, fără stare. Își simțea pulsul în gât.

„Misiune îndeplinită, am confirmarea distrugerii. Voi trimite câteva drone să investigheze gunoiul rămas.”

„Bun!” Aproape țipă Liu. „Treabă bună, Iov, mă întorc la birou. Te mai pot asista cu ceva?”

„Momentan nu, Nestor, îți mulțumesc că ai participat.” Răspunse jovial același creier care omorâse douăzeci și cinci de membri ai speciei sale. Liu dădu din cap și se îndreptă spre ieșire, fără să privească ofițerii de gardă.

O luă la pas grăbit, în gravitația artificială a stației. Speranța era un cilindru lung, cu multe zone rezidențiale care se roteau în jurul axei și mimau gravitația Terrei. Ironic, gândi el, având în vedere misiunea de a ține Pământul distrus, sub-evoluat și în sărăcie, în timp ce restul sistemului solar trăia în mici paradisuri fără griji.

Se simțea ca un erou de basm, improbabil și fără prea mari șanse în planul său, în timp ce încerca cu tot dinadinsul să nu pară că se grăbește spre destinație. Avea și el partea lui din plan. Dacă ceilalți, Pliker și Romussen își făceau treaba, el nu avea decât o ultimă misiune simplă: să scape.

Ajuns în anticamera biroului său, un tânăr înalt și fără niciun fir de păr pe corp, cu trăsături aproape feminine și o voce fără emoție îl salută scurt. Se opri în mijlocul încăperii și privi ceasul de pe perete. Linii proiectate pe ecran, alți pixeli controlați tot de aceeași inteligență malefică și fără niciun sentiment. Asistentul, la fel, un android care întruchipa versiunea perversă a cum prefera Iov să vadă, idealizat, noul om solar.

La șaizeci și patru de ani, scund pentru noua rasă visată de mintea care controla Pământul, îmbrăcat într-un costum cam strâmt și gri, Nestor Lin nu era nici pe departe un ideal. Dar măcar urma să fie ținut minte.

O zguduitură puternică și un zgomot îndepărtat îl anunțară că e momentul să acționeze. Privi în jur, în timp ce panouri roșii, de alarmă, se detașau din tavan, cu instrucțiuni simple, de salvare. Androidul veni spre el, probabil dintr-un instinct de protejare. Cine trebuie să protejeze pe cine, nu conta.

„Ce se întâmplă?” Întrebă omul, cu o voce decisivă, puternică, acoperind semnalele sonore de alarmă.

Androidul îl privi cu ochi mecanici, incapabil să răspundă. Semi-autonom, legătura sa cu inteligența părintelui era limitată, în mod cert nu avea control sau o conexiune directă cu stația.

„Vorbește, mă!” Comandă Liu.

„Nestor, să rămânem calmi, sunt sigur că tata–”

„Vreau acces la unitatea de salvare! Acum!” Urlă Lin, repezindu-se spre unul dintre pereți. Își puse mâna pe un senzor și o ușă glisă în interiorul peretelui. De partea cealaltă, o lumină verde pulsa peste prag.

„Haide, vii? Repede, n-avem timp!” Îl îndemnă Lin, gesticulând nervos spre intrarea în nava de salvare.

Androidul îl privea ca un copil pierdut. Lin intră în tunelul scurt și mai încercă o dată să-l ademenească.

„O să murim amândoi, vino odată!”

O bubuitură mai apropiată îl convinse să facă cei câțiva pași spre perete. Lin îl aștepta, cu mâna pe senzorul interior al ușii. Încă doi pași, nenorocitule…

„Cred totuși că ar trebui să ne păstrăm calmul, Nestor, tatăl meu crede că problemele vor fi rezolvate și că…”

„Vino mă încoace, fir-ai al dracului,” înjură Lin și-l trase cu toată putera în cadrul ușii. Apăsă atunci și închiderea de urgență, sperând că informațiile obținute de conspiratorii săi erau corecte. Ușa coborî automat, cu un zgomot puternic, mecanic și infernal peste android, secționându-l aproape perfect, din cap până-n picioare.

„Așa! Nenorocit de robot,” scuipă Nestor Lin.

Traversă din doi pași rapizi holul mic spre nava de salvare, se așeză în scaun și urlă, ”Lansează-mă!”, plesnind suprafețele de control. Mica navă luă instantaneu viteză, fiind scuipată din corpul stației. Se legă în scaun cu centurile de siguranță, în timp ce privi micile ecrane de comandă. Acestea arătau imagini în timp real, din fața și spatele navei. Bănuia că va fi ucis în evadarea sa spre Pământ, dar avea și o curiozitate morbidă legată de distrugerea cauzată de Romussen.

Într-adevăr, mai bine de un sfert din stație era acum ruptă de axul principal, iar resturile exploziei, mici și mari, pluteau în jur. Gunoi, să trimită o dronă sau două, gândi Nestor sec. Își scoase din buzunar personalul, o bucată de plastic transparent cu toate datele sale și legătura lui Iov cu oricare cetățean al planetei și cu furie îl zdrobi în mână.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.