Amintiri comuniste

– Nee, kans-hamnida, anionghi gyeseyo, am spus, după ce plătisem cei sam chon won pentru o bere Hite, de import. Doamna de la casierie se înclină respectuos. Fusese scumpă berea: 3000 de woni noi, aproape… bine, nici nu mai conta câți lei însemna. Leii nu mai existau. Mi-am șters repede din minte gândul revoluționar și am luat-o, încet, la pas, spre casă, din Piața Domenii, acum Populară. Poate, cu voia Înaltului Președinte al Comitetului, în luminata Sa înțelepciune, vom atinge cotele de producție pe acest cincinal și, așa cum promiteau mai toate ziarele, vom primi, cu toții, câte o bicicletă „Victoria”. Așa speram cu toții și munceam mai tare, cu fiecare zi.

Am salutat o fostă colegă de școală primară, îmbrăcată în hanbok, straiul tradițional și oficial pentru diferite evenimente publice. Se ducea, probabil, la o nuntă. Fusese întotdeauna o bună comunistă, țin minte chiar și acum, după 35 de ani, în singurul trimestru de școală comunistă pe care-l prinsesem împreună, cum intona imnul mai tare ca oricine altcineva. Ceaușescu ne privea, cu încredere. Știa el ceva… Acum, își aranja cu atenție mica insignă de plastic de la piept, cu noul steag al Protectoratului Comunist Frățesc Româno-Coreean, alături de alte câteva insigne, care indicau rangul social și apartenența la Internaționala Comunistă.

Întrând pe fosta stradă Vasile Gherghel, acum Jong Ok-Jin, după faimoasa jucătoare de volei feminin și multiplu-medaliată la Olimpiade, n-am putut să nu-mi dau drumul gândurilor rebele. Până la urmă, cine se aștepta? Coreea de Nord câștigase împotriva tuturor. Îndobitocirea comunismului adusese oamenii la un nou nivel de existență, la descoperirea unor superputeri individuale, împotriva cărora nici armele atomice nu puteau face față. Era un scenariu SF, dar se întâmplase, iar noul Protectorat Global Popular Koryo deja dădea roadele scontate.

Rușii, chinezii, românii, popoare care văzuseră comunismul pe viu, timp de zeci de ani, erau acum într-un proces de re-educare a maselor. Avea să dureze. Nimeni nu știa dacă se putea copia rezultatul experimentului social din Coreea de Nord, acolo unde foametea, sărăcia și spălarea pe creier activaseră, în secret, cea mai importantă evoluție umană de la comuna primitivă încoace. Focul fusesă o glumă, în comparație cu puterile mintale activate de Comunismul nord-coreean.

Doi coreeni din nord puteau, concertat și într-un anumit format, generat tocmai de gândirea comunistă, controla materia și mințile din jurul lor. Venea un bombardament? Un oraș întreg dezintegra avioanele și bombele cu gândul, cât timp exista unitate și disciplină ideologică. Era absolut incredibil! Auzisem că reușiseră și românii, undeva prin Oltenia, rezultate similare, deși pe o scară mult mai mică. Niște băieți din Caracal făcuseră să dispară o vacă. Mă rog, era probabil propagandă.

Mergeam la pas, cu gânduri sumbre. Nu trebuia să le am. Orice divagare de la Plan, la nivel individual, însemna o întârziere a Unității Globale Pașnice și Profund Integrate, așa cum spuneau oamenii de știință nord-coreeni. Cât rău făceau grupurile de rezistență din Carpați, deci, cei care mai încercau să lupte cu Planul dezvoltat și perfectat chiar de către Președintele Comitetului… Nu aveau să reziste mult, oricum. Odată găsiți, aveau să fie convinși, la fel ca noi toți, cu aceleași puteri cu care înrobiseră lumea, de către trupele de eliberare.

Ciudat era că gândeam așa, putând în același timp să mă gândesc îndobitocit, dar să n-am o problemă cu asta, spălat pe creier, dar mai curat. Era rezultatul Planului, dar și a îndoctrinării săptămânale, atunci când un cuplu de tineri din Coreea discutau cu noi toți, în parcul Regina Maria. Vocea lor era frumoasă, mă trezeam dorind să-i ascult și cu dorul lor, când deja se făceau câteva zile de la revedere. Învățasem limba lor ca prin gând, deși fuseseră utili cei câțiva ani petrecuți în Sud, în copilărie. Și ei apreciaseră și simțiseră asta și mă trataseră ceva mai bine, decât pe alții, dar tot egal, tovărășește.

Și românilor le plăcea comunismul, acea ordine și disciplină pe care o parte din ei, cei mai bătrâni, cel puțin, tot speraseră să revină. Erau acum, cei rămași în viață, capabili să-și aducă aminte, cei mai fericiți. Comunismul învinsese, după 35 de ani de zbenguială fără sens, aparent democratică. Democrația reală, mă gândi eu, deschizând poarta casei în care locuiam cu trei alte familii, acum, era cea izvorâtă din sufletul comunist, din sacrificiu.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.