Coada la post-vii

„Și tu, Ioane?” Bătrânul ridică bastonul, în semn de salut.

„Și eu, Gicuță, ce să facem, țară de rahat. Am rămas zombi, futu-le mama mă-sii de incompetenți.”

În sala de așteptare se ridicară câteva sprâncene vii, dar în rest erau ignorați. Așa era la coadă la Ministerul pentru Probleme de Viață. Mai simplu, i se spunea post-morți sau Gara. Un val de energii exotice lovise România în toamna lui 2020, iar toți cei care erau în sistemul informatic al Ministerului de Interne drept vii primiseră acces la viață cuantică, pe perioada din buletine. Practic, dacă aveai 60 de ani și buletinul îți mai dădea încă 60, așa cum făcea foarte des statul român la oamenii de vârsta a treia, ca să nu-și mai bată capul cu tine, atâția ani mai trăiai.

Problema, bineînțeles, era cu pensiile. Confirmai că ești încă viu sau post-viu, după caz, prin completarea unei cereri, ți se elibera un card nou de sănătate (complet inutil, având în vedere că nu puteai muri sau îmbolnăvi), iar cu ăla și încă vreo 3 cereri, mergeai la Ministerul pentru Probleme de Viață, unde depuneai tot, în speranța că statul român mai avea bani pentru tine, la recalculare.

„Și, cât ai primit?” Întrebă conspirativ Gică.

„14,” răspunse răspicat Ion, privind sfidător spre coadă vecină, unde câteva zeci de pensionari vii își făceau din timp actele pentru post-viață. Acolo pensiile erau mai mari.

„Mult, totuși.”

„Eh, destul. Destul cât să mor. A stai, am murit deja,” comentă Ion, în același ton.

„Bine că nu trebuie să mâncăm,” replică Gică. „Cu 14 lei la pensie, nimic nu mai faci. Înainte cât aveai?”

„843 lei. Asta era după 40 de ani de muncă.” Aici văzu cum câțiva de la coada vecină dădură din cap, în empatie.

„Și acum? Ce mai faci, măi Ioane? Că nu ne-am mai văzut de așa mult timp… Bine cu post-moartea asta, că altfel, cine știe, abia prin 2080, când îmi expiră buletinul, ne mai auzeam. La pomană.”

Este de menționat că industria pomenilor din România, ca și toate serviciile funerare conexe morții au intrat în faliment, după 2020. S-au inventat atunci așa-numitele parastase moi, cu acordul Bisericii Ortodoxe Române (care nu prea știa ce să facă cu post-morții), unde comemorații erau sărbătoriți pentru viața și sfințiți de popă, ca înainte de moarte, cu un an înaintea datei finale din buletin. Mai primeai și atunci niște bani, dacă erai post-viu.

„Eh, ce să lucrez. Sunt voluntar la SMURD. Șofer, mai car din ăștia morții pe bune. Știi ce frumos ne tratează ăștia pe ambulanță? Parcă am fi vii.”

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.