Fuga în hiperspațiu

Am intrat înapoi în spațiul normal cu o dorință de răzbunare mai puternică decât căldura soarelui. Voiam să moară toți, dușmani și extratereștri, pentru ce făcuseră din noi. Mă simțeam rușinat de fuga în hiperspațiu pentru a-mi scăpa pielea, după o luptă pe care n-aveam cum să o câștig. Și totuși ceva animalic, undeva în creier, îmi spunea că o moarte onorabilă ar fi fost mai bună decât să-mi văd toți colegii explodați de armele necruțătoare ale cultiștilor.

Nava a reacționat la comanda de schimbare a cursului cu un trăncănit care mă avertiza de avariile suferite. Eram surprins de cât putuse să îndure, într-o luptă atât de violentă. Până și ecranele intraseră în modul bidimensional, de imagini plate, pentru a conserva energie. Învățasem, în copilărie, că există așa ceva, dar nu mai văzusem. Mai aveam o zi de aer, armele nu mai funcționau sau nu mai erau. Până și sistemul de raportare a erorilor își dăduse duhul.  

Cu rămășițele astea de conservă, propulsate mai mult de durere, eu voiam acasă, departe de ceea ce văzusem, de invazia incredibilă a unor sectanți cu arme mai mari și mai bune decât ale noastre.

Douăzeci și patru de ani ne-am luptat cu ei, la marginea sistemelor, sperând să-i dovedim, să le omorâm teocrația sclavagistă. Dar ei tot veneau, mai tari și mai puternici, de fiecare dată, de parcă aveau ce să apere. Au murit milioane de suflete, în războiul ăsta, în care nici eu nu mai știam cine are dreptate. Tot ce era clar, pentru noi toți, care luptam, era că dacă nu mor ei, o vom face noi. Mai bine atacam, decât să-i lăsăm să ne cucerească și să-și bage țepele de metal în noi.

Pământul se vedea în depărtare, prin hublourile false. Mai bine zis, singurul ecran care mai funcționa, la tribordul cabinei, deci în dreapta, pentru animalele care nu știu acești termeni, își asuma rolul de geam de provă și îmi arăta o imagine pixelată cu planeta. Mă uitam constant în dreapta, iar creierul mă blestema, sesizând că merge înainte.

Totuși, ce vedeam în ecran era o imagine frumoasă, vie, a unei civilizații care nu acceptase uniunea cibernetică. Alături de vreo treizeci de alte sisteme, reprezentam ce mai rămăsese din natura umană. Timp de trei sute de ani, oamenii se îndreptaseră spre spațiul întunecat, dar primele contacte extraterestre și promisiunile acestora reușiseră să ne dezbine și să ne arunce în război total. Marinii și Vloga se numeau blestemele care ne împingeau spre holocaust.

Am înjurat cu lacrimi în colțul ochilor, trăgând un pumn instrumentelor și așa aproape moarte. Ca răzbunare, senzorii interni au hotărât să-mi joace o farsă și au aprins câteva dintre leduri, așa, mai mult la mișto. Mai lovește, că poate funcționăm. Boule!

Un mesaj hârșâit din partea bazei lunare Speranța mă informă că, de fapt, proasta mea navă nu mai are nici măcar energie să-și transmită datele. Poate ce mai rămăsese din înveliș acționa ca un receptor, pentru că antenele din bot fuseseră distruse când hotărâsem să lovesc corveta. Ceva îmi spunea că până și tehnologia fără greș a extratereștrilor, adaptată navelor noastre, avea limite. Planșa subspațială era, deci, moartă. Fusese ultimul salt al navei mele.

„Navă pe traiectoria 252 cu -4 plan, aici Baza Speranța. Identifică-te sau deschidem focul.” Abia am auzit mesajul.

Nu există foc în spațiu, boilor, am vrut să răspund. În același timp, ce puteau să spună, că deschid niște găuri din care vor lansa torpile? Nu suna la fel de periculos. Dacă nici măcar nu puteam primi informații cum trebuie, de ce să sper că voi putea să transmit? La dracu.

„Bază Speranța, aici Locotenent Lucas Renn, in comanda navei F525-22MCL, escadrila Copole-Levant. Cer permisiunea pentru andocare, sunt supraviețuitor al luptei din Neues Bayern.” Nu trageți, ar mai fi trebuit să spun. Am apăsat cu speranță butonul de semnalizare SOS și am așteptat.

„Navă neidentificată pe traiectoria 252 cu -4, repetăm avertizarea. Sistemul Sol este în stare de război, ordinele noastre sunt să tragem în orice urmă de pe tridar fără semnătură de Armată Unită Stelară. Transmiteți identificarea sau vom urma ordinele. Este ultima avertizare!”

N-am mai stat să mai repet mesajul. Ori erau boi, ori nu mai aveam eu ce-mi trebuie pentru a comunica. Faptul că mai primeam mesaje era deja o curiozitate științifică. I-am înjurat copios, am frânat nava, am închis tot ce mai era funcțional din sisteme și m-am ridicat. Să se prindă singuri.

F525 era un model de navă bine înarmat, de forma unui cartof, din categoria medie-ușoară. Avea o limită destul de mare de autonomie, inclusiv prin subspațiu, dar făcea parte din escadrila de luptă. Asta însemna zbor de sprijin tactic și, în cazuri fericite, bombardament. De data asta, fusese zbor de adio, pentru că toată escadrila căzuse într-o mare plasă, imediat ce ieșisem din subspațiu.

În 5 minute, aproape jumătate din flotă explodase în țăndări lucioase prin spațiu din cauza focului susținut al cultiștilor. Ne așteptau, știau exact unde intrăm în planul spațial, chiar lansaseră rachetele înainte să apărem. Trădare sau pur și simplu tactică excelentă, chiar nu știam, era mult deasupra capului meu. Noi ar fi trebuit să protejăm navele de luptă adevărate, F473-urile ușoare, de vânătoare. Nu prea mai aveam ce să apărăm, când a intrat valul nostru în spațiu.

Au urmat cinci ore de fugă prin țarcul definit tot de ei, între patru distrugătoare cultiste, în timp ce navele lor de luptă se jucau, practic, cu noi. Nouă ni se spusese că sistemul este practic neapărat.

Unul după altul dispăreau semalele verzi de tridar din jurul meu, în timp ce inelul roșu, de nave inamice, tot scădea. În sadismul acestui moment, cu vreo douăzeci de nave rămase, majoritatea aproape distruse, am zis să fug.

Am mimat o problemă la un motor, am intrat trăgând într-o rămășiță de corvetă și am împins ruina de vas, în unghiul inerției, cu mine-n ea, până în afara țarcului. Au tras în mine oricum, dar scutul metalic al corvetei a înghițit majoritatea focului. Cu ce energie mai aveam, am intrat în subspațiu.

Acum îmi așteptam moartea, în sistemul Sol, de la vreo torpilă bine țintită. De-a noastră. Speram că oprirea mea ar semnala ceva în creierele celor de pe Speranța, nu doar că mă las la mila lor. Dacă aveau degetele tremurânde pe trăgaci, ca niște lași care au rămas în urmă să apere o piatră, doar doar să le povestească nepoților despre cum au apărat Pământul de o invazie sigură, n-aveau decât. Nici nu-mi mai păsa. Oricum, la fel de probabil era să fie trași în țepe de cultiști, în tăvălugul de metal și moarte care se apropia de Terra.

Cartoful meu avea un coridor strâmt între carlingă și zona motoarelor, unde era și ieșirea. Cum mergeai spre pupa, erau două paturi, mai mult cușete cilindrice, care puteau acționa și ca mici nave de salvare. Cineva se gândise să le blocheze în exterior cu armament suplimentar, pentru că Armata Unită era disperată și pentru că un soldat serios n-ar avea motive să scape. Oricum, dacă scăpa și era pescuit de cine nu trebuie, soarta era groaznică.

Și scaunul meu din cabină, la nevoie, se deschidea în două bucați, în cazul în care doi copii ar fi vrut să se așeze la comenzi. Altfel, abia stăteam eu în el. Teoretic, era navă de două persoane. Practic, era o glumă de design prost, în care încăpeam eu, adică pilotul, iar cel de-al doilea pat devenea masă și spațiu de stocare.

Cu doar câteva zgârieturi de la impact, aș fi putut să mă consider norocos. Ținuseră amortizoarele, care, la fel ca tehnologia subspațială, erau adaptate de la Marini. M-am trântit în cușeta adâncă, pe plasă, și am privit spre tavanul metalic, parcă mai curbat decât îl rețineam. La dracu. Nava se repara, dacă venea cineva să mă salveze. Varianta b, ceva mai probabilă, având în vedere paranoia crescândă a forțelor defensive pământene, era să mor în somn. Pentru că mi-era somn și pentru că văzusem moartea cu ochii. Ce mai conta s-o și întâlnesc, personal, acum?

=====

Continuarea aici, pentru curiosi. Săriți direct la capitolul II.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.